Ideea unei Europe unite a fost sustinuta de-a lungul secolelor de împarati si intelectuali deopotriva, dar numai dupa cel de-al doilea razboi mondial statele europene au institutionalizat forme de cooperare internationala, cu competente în domenii specifice, cum ar fi: Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana (OCEE), Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizatii au pus bazele unei solidaritati mai strânse între statele europene, dar înca manifestau trasaturile clasice ale unei uniuni a statelor si ale cooperarii interguvernamentale.
Începutul procesului de integrare europeana - caracterizat prin trasaturi originale si specifice,care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsa, comparativ cu formele traditionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate catre o organizatie cu puteri de constrângere asupra membrilor sai. Initiativa a constat în integrarea productiei de carbune si otel a Frantei si Germaniei, în cadrul unei organizatii deschise participarii si altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas catre o cooperare largita: o integrare sectoriala ce ar fi putut influenta si alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarata, însa obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa si eliminarea rivalitatilor existente între Franta si Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului si Saar-ului.
În 1951, negocierile desfasuarate între sase tari – Belgia, Franta, Germania, Italia,Luxemburg si Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinta Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Comparativ cu alte organizatii internationale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul supranational al acestei Comunitati, reprezentat de transferul de competente catre o institutie (Înalta Autoritate) responsabila cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).
O alta initiativa sectoriala este reprezentata de crearea unei Comunitati Europene de Aparare (CEA), initiativa care a esuat însa, datorita faptului ca Tratatul aferent - semnat în 1952 – nu a fost niciodata ratificat de catre Parlamentul Frantei.
O relansare în forta a „initativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferintei de la Messina, la care ministrii afacerilor externe ai CECO au cazut de acord asupra înfiintarii unei uniuni economice bazata pe o piata comuna si asupra crearii unei organizatii pentru energia atomica. O comisie de experti condusa de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat doua proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor doua Tratate de la Roma – cel prin care se înfiinta Comunitatea Economica Europeana (CEE) si tratatul Comunitatii Europene pentru Energie Atomica (EURATOM).
Dupa prima experienta sectoriala a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizatie supranationala – adica o oranizatie creata prin transferul de suveranitate de la SM la „Comunitate”. În acest context, transferul de suveranitate înseamna o delegare - de la membrii fondatori ai Comunitatii catre anumite institutii comune – a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democratiei si statului de drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie si un cadru institutional complex, capabile sa asigure reprezentarea intereselor guvernelor SM, a interesului general al Comunitatii, precum si a intereselor cetatenilor europeni.
Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 si intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „piete comune” si de abordarea progresiva a politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue si echilibrate, a unei cresteri accelerate a standardelor de viata si a unor relatii mai strânse între SM.
Crearea unei piete comune nu înseamna numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulatii a bunurilor si stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamala); piata comuna înseamna si liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulatie a persoanelor,serviciilor si capitalului) si stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultura, comert, transport si concurenta) pentru crearea unor conditii omogene în vederea cresterii performantei activitatilor economice.
Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiata uniunea vamala si avea o piata agricola comuna.
Începând cu 1950, gradul de integrare europeana a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic – prin aderari succesive - cât si din punctul de vedere al dezvoltarii de politici si structuri institutionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economica cu sase membri, în momentul de fata s-a ajuns la o uniune politica a 27 de tari.